Sări la conţinut

Filosofia pentadică

ianuarie 26, 2013

Filosofia pentadică. Un sistem filosofic al sec. XXI

 

            Există în România o predilecţie a promovării fie a subvalorilor, fie a mediocrităţii, iar acest lucru se întâmplă în toate domeniile, de la muzica uşoară până la filosofie. Nu încerc să spun aici că efectiv tot ceea ce apare în media aparţine acestei mediocrităţi sau subculturi. Este vorba doar de o chestiune de proporţionalitate. Probabil şi în alte locuri din Europa cel puţin, în momentul în care avem contact cu Mass-Media, exponenţii culturii se „politizează” şi se „democratizează” într-un asemenea fel încât asistăm la o răsturnare a valorilor. Asistăm la ceea ce Platon spunea cândva despre politicieni: aceştia ar fi cei mai slabi cetăţeni ai cetăţii, cei pe care în mod normal „selecţia naturală” i-ar fi îndepărtat. Pentru a supravieţui, aceşti slabi profită într-un mod neaşteptat de ceea ce politicul în general încearcă să facă – acţiunea raţională spre binele tuturor – şi astfel ajung, paradoxal, din slabi, cei mai puternici. Iar rezultatele acţiunii lor, din postura celor puternici, nu mai este nevoie să fie comentată căci efectele le vedem la tot pasul până în ziua de azi. Dacă democraţia nu ne poate oferi conducătorii mai buni decât cei pe care îi merităm, atunci şi în Mass-Media se petrece într-un fel cam acelaşi lucru, oamenii cu adevărat importanţi sunt lăsaţi în umbră, conform unor explicaţii şi argumentări care uneori te lasă cu gura căscată. Asupra acestui punct însă o să revin în finalul articolului.

Câţi au auzit de Alexandru Surdu? În afară de studenţii domniei sale şi de câteva cercuri mai mult sau mai puţin închise, nimeni nu leagă numele acesta de Şcoala lui Noica sau de filosofia ca sistem. Cu toate acestea Alexandru Surdu este continuatorul direct al şcolii amintite şi cel care a realizat sau realizează astăzi ultimul sistem filozofic românesc. Nu spun „ultimul sistem filosofic” în sensul că după această construcţie nu vor mai exista altele, ci în sensul că de la Blaga şi Noica până astăzi, nicio voce de filosof român nu s-a mai încumetat la aşa ceva, nici chiar discipolii filosofului de la Păltiniş atât de cunoscuţi datorită mass-media. Suntem aşadar contemporani cu o construcţie de sistem filosofic. Dar ce înseamnă acest lucru şi prin ce se deosebeşte de alte scrieri filosofice acest sistem?

În general spunem că există mai multe feluri de a face filosofie. Nu putem trece aici în revistă toate aceste moduri, ci vom spicui câteva astfel de forme pentru a explica ce înseamnă un sistem filozofic. Astfel, la modul cel mai general, vorbim despre o filosofie ne-sistematică şi de una sistemică. Cea nesistemică nu înseamnă că ar fi dezlânată, incoerentă sau prevăzută cu astfel de calificative negative. Am putea spune doar, folosindu-ne de o analogie, că este vorba despre o insulă filosofică. Nietzsche este un astfel de filosof nesistemic – opera lui acoperind un anumit teritoriu al intereslor spirituale, anumite teme fundamentale ale existenţei umane, dar toate aceste descoperiri ale sale şi toate aceste teme abordate într-un limbaj extrem de accesibil şi frumos, nu se constituie decât într-o insularitate. În ce sens vorbim despre insularitate? Adică este vorba despre o izolare? O izolare faţă de ce anume? Care este sistemul de referinţă al acestei raportări? Răspunsul la aceste întrebări este oferit de filosofii creatori de sistem. Un exemplu este Hegel, care a devenit chiar prototipul acestui mod de a filosofia. Păstrând analogia de mai sus, acum nu mai vorbim despre insule, ci despre continente. Iar analogia nu ne oferă doar o diferenţă cantitativă, insulele fiind insignifiante ca suprafaţă faţă de continente. Uneori preferem frumuseţile unice ale unei insule faţă de întinderile nemăsurabile ale unor continente. Atunci cum privim această analogie? Trebuie să ne raportăm la termenul de sistem. Filosofia sistemică ne oferă o explicaţie a lumii de la un capăt la altul. Filosofia expusă într-un sistem este precum o disciplină matematică – porneşte de la anumite axiome pentru ca apoi, pe baza lor, să se ajungă la o descriere raţională a întregii naturi – de la Dumnezeu până la cultura umană. Este o mathesis universalis care încearcă să nu lase nimic necuprins în acest complex interconectat – totul trebuie să aibă o raţiune de a fi, iar această raţiune este dată conform gândirii coerente construite pe baza acesor axiome şi puncte nodale. Această gândire parcurge toate disciplinele filosofiei – de la ontologie şi logică până la epistemologie şi estetică. Toate aceste discipline sunt legate de acest fir roşu care este dat de gândirea sistemică care are în centru aceste idei axiomatice.

S-a spus, în schimb, că perioada filosofiei de sistem a apus. Principala critică adusă acestei abordări fiind aceea că o astfel de gândire nu va putea niciodată acoperi întregul, iar mai devreme sau mai târziu se va ajunge la contradicţii sau la lucruri inexplicabile în cadrul respectivei gândiri. Ceea ce rămâne dintr-un sistem filosofic nu este decât o măreaţă construcţie neterminată – o catedrală care ne uimeşte din punct de vedere estetic dar ne lasă neputincioşi din punct de vedere al rezultatelor practice ale posibilei acţiuni.

Alexandru Surdu construieşte un asemenea sistem filosofic. Primul volum al acestui sistem a apărut la Editura Academiei Române în anul 2007, iar a doua ediţie a apărut la Editura Herald anul acesta, 2012. Titlul lucrării este Filosofia pentadică I. Problema transcendenţei. Autorul porneşte de la Transcendent spre lumea reală (a existenţei reale). Acesta este drumul normal al unei gândiri filosofice – se porneşte de sus în jos, de la Dumnezeu sau de la Idee spre formele manifestate în materie. De ce acest lucru? Deoarece, istoric vorbind, fundamentul acestei lumi în care noi trăim este postulat ca fiind într-un dincolo de acest spaţiu-timp. Cauza lumii nu se află în ea însăşi, ci vine dintr-un dincolo, din transcendent. Acum, spiritele critice vor putea spune că această idee nu se poate baza pe nimic concret, deoarece de la Kant încoace, nu putem să ne bazăm gândirea decât pe experienţa senzorială, ori nimic în experienţă nu ne spune despre existenţa şi mai ales despre modul de a fi al acestei transcendenţe. Probabil că această critică, pe care însuşi Kant a adus-o dar fără să nu rămână în continuare sceptic la adresa ei, este validă. Dar nimic nu ne poate opri să nu mergem mai departe şi să lucrăm cu idei şi lumi postulate ca şi cum acestea ar fi. Dacă am proceda conform criticii de mai sus, atunci matematica s-ar reduce şi ea doar la cîteva operaţii negustoreşti. Ceea ce dorim să spunem, aşadar, este că dacă postulăm transcendenţa ca mod de a fi, atunci putem obţine mai multe beneficii gândind astfel decât dacă nu am face acest lucru. Alexandru Surdu procedează în acest fel în cartea sa; ba mai mult – el oferă argumentele necesare conform cărora acest mod de a gândi se justifică într-o logică specifică – cea speculativă. Critica de mai sus este pertinentă doar în cadrul unui anumit mod de gîndire – cel raţional intelectiv – cel care are limitele sale impuse de limitele experienţei imediate. Iar acest mod de gândire nu se mai justifică în momentul în care ne plasăm mintea în Transcendent. Cu alte cuvinte, apare întrebarea: de unde avem năzuinţa aceasta de a sonda Absolutul? Cum de gândirea se aventurează acolo unde nu ar trebui să se aventureze? Iar din moment ce face acest lucru, nu este acesta un argument că ea are un obiect bine determinat şi aici, în acest dincolo de sine? Cine spune unde ar trebui si nu ar trebui ca gândirea să se aventureze? Răspunsuri la aceste întrebări găsim în Filosofia pentadică, explorându-se atât de ce-ul cât şi cum-ul acestei treceri dincolo. Esenţial, este vorba de mai multe logici pe care gândirea le pune în funcţiune în momentul în care aceasta îşi fixează obiectul său de interes. Când vorbim despre transcendent, o altă logică  decât cea obişnuită se pune în mişcare – cea speculativă (speculum = oglindă), cea care se bazează pe revelaţii, nu pe concepte formate în urma sintezei senzaţiilor.

Alexandru Surdu începe aşadar sistemul său cu o logică (la fel procedează şi Kant şi Hegel, ca să nu mai vorbim de Aristotel şi majoritatea filosofilor creatori de sistem). Este vorba de o logică integrală, care se disciplinează pe paliere, daca putem spune aşa ceva, în sensul că „de aici şi până aici gândim cu ajutorul acestei logici”, iar „de aici şi până aici gândim cu ajutorul acestei alte logici” deoarece gândirea se adaptează obiectului său, trebuie să fie conformă cu acesta. Astfel putem să înţelegem istoria filosofiei ca o suită de accentuări pe una sau pe alta dintre dominantele de gândire. Limitele gândirii mele sunt limitele lumii mele, spune Wittgenstein, adăugând într-un alt context (6.432 Tractatus logico-filosoficus) „Rezolvarea enigmei vieţii în timp şi spaţiu stă în afara de timp şi spaţiu” […] „Cum este lumea este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume.” Despre acest în afară şi cum poate fi totuşi gândit tratează Alexandru Surdu. Acest mod de gândire este unul care funcţionează după o logică pentadică (în cinci paşi). S-a vorbit mult despre importanţa aceasta a logicii triadice (la Hegel), diadice (Descartes, Lupaşco etc.), cuaternare (Jung), decadice (Aristotel) – despre aceste logici bazate pe importanţa „numerologică” în exersarea gândirii. Pitagora (şi Platon mai târziu) îşi construieşte filosofia pe ideea de pentadă, iar Alexandru Surdu reia această gândire în cinci paşi (categoriali, disciplinari etc.). Acest mod de a vedea lucrurile, sub specia pentadei, implică anumite clarificări şi aşezări ale gândirii întru formarea şi descoperirea obiectelor sale. Încearcă să privească pentada peste tot în natură sau în filosofie – aceasta pare a fi un principiu formator după care gândirea se ghidează în creaţiile sale. Pare a fi un fel de constantă a gândirii, aşa cum vorbim de o constantă estetică (în numărul de aur), sau o constantă universală fizică (cum ar fi numărul 137 la Jung şi Pauli).

Cartea prezintă şi o istorie a filosofiei, care pune cap la cap o linie de interpretare tot sub specia pentadei. Autorul repune în discuţie unele descoperiri ale sale expuse în alte cărţi – Gândirea speculativă (Paideia 2001); Filosofia modernă (Paideia 2002); Filosofia contemporană (Paideia 2003).

Unii discipoli ai lui Alexandru Surdu au avut şansa să asiste la desfăşurarea acestui sistem încă din perioada în care dânsul preda la Universitatea Bucureşti, Faculatea de Filosofie, în perioada de după anii 90. Am asistat de atunci la numeroase critici aduse profesorului Surdu, critici adresate fie în presă, fie şoptite pe la colţuri. Uneori aceste critici m-au amuzat prin lipsa lor totală de fundament, altele mi-au întărit convingerea că filosofie de performanţă nu se poate face decât dacă cel puţin se citeşte ceea ce urmează să critici, iar după ce citeşti, este o condiţie necesară să şi înţelegi cele receptate. Dar oameni neînţeleşi au existat şi vor mai exista, iar oameni care nu înţeleg cele citite dar se grăbesc în a critica iar vor mai exista, chiar dacă acest lucru se poate evita cu puţin efort.

Acum, după o perioadă destul de lungă de la terminarea facultăţii, pot spune exact ca în prima zi de la ieşirea pe poartă că au existat câţiva profesori fără de care aş fi plutit într-o mare nebuloasă. Alexandru Surdu este profesorul şi maestrul (căci în filosofie nu se poate vorbi doar de profesorat) care mi-a clarificat întreaga istorie a filosofiei, predându-mi-o într-un stil aparte, eliminând, după opinia multora, lucruri probabil esenţiale, el mergând doar pe firul pentadic. Istoria filosofiei este extrem de stufoasă, lăsând pe cel care se încumetă să o cuprindă într-o stare de spirit de pierzanie, neştiind de unde să înceapă şi unde să se oprească, neînţelegând de ce o idee este urmată de o anumită altă idee iar nu de alta şi aşa mai departe. Când un sistem filosofic este în desfăşurare, atunci în mod paradoxal toate lucrurile devin clare. Nu totul este luat în calcul, „totul” cantitativ, iar lanţul greu al filosofiei nu poate fi abordat decât cu tact – utilizând în primul rând ceea ce Alexandru Surdu spunea despre logică, care este „artileria grea a filosofiei”. Aceasta nu sparge acest lanţ, ci îl ridică – punând mâna pe anumite zale şi ridicându-le, iar atunci întreg lanţul se ridică. Iar cel care găseşte formula aceasta de a „sălta ideile” filosofiei nu poate fi nicidecum în prima linie a interesului public. Mulţi filosofi au fost vip-uri încă din timpul vieţii lor, dar acest lucru nu face decât să coincidă cu o nevoie acută de înţelegere a lumii, care nu „suferea amânare”. Astăzi nu cred că ne mai aflăm într-un astfel de moment, în ciuda vocilor care strigă de durere că „aşa nu se mai poate”. Momentele isotriei lucrează în linişte şi în întuneric, iar filosoful de astăzi ori trece în prim planul mass-mediei, ca fiind la modă – dar sacrificându-şi gândirea după capriciile modei – fie stă în umbră, prelucrându-şi ideile precum alchimistul în laboratorul său.

Am să închei această prezentare cu o mică apoftegmă filosofică care îl are în prim plan pe Alexandru Surdu. Acum câtiva ani am asistat la un dialog dintre un politician şi Alexandru Surdu. Politicianul se arăta plin de admiraţie pentru academicianul Surdu, pentru „realizările” acestuia, dar facându-i o mică morală socratică. „De ce oameni ca dumneavoastră nu vin la noi oamenii politici, de ce nu vă angajaţi în lupta politică, de ce nu acţionaţi, căci poporul are nevoie de dumneavoastră etc.?” Cu calmul tipic filosofului, Alexandru Surdu ar fi răspuns în felul acesta: „Domnule, din istorie se ştie că ori de câte ori un filosof a acţionat în politică, ori a suferit într-un mod groaznic (mergând de la a fi exilat până la a fi ucis mişeleşte), ori a produs el însuşi dezastre. Asta nu înseamnă că filosoful şi cetatea nu trebuie să interacţioneze, dar poziţia filosofului trebuie să fie una de implicat din exterior, să se situeze deasupra lucrurilor. Şi apoi, din istoria noastră, a românilor, este bine ştiut că atunci când ţara a avut nevoie de un sfat, Ştefan cel Mare s-a dus la Daniil Sihastrul, iar nu invers!”

Aşadar, drumul de la Daniil Sihastrul la politică şi popularitate trece negreşit prin linştea şi calmul ideilor asupra celor văzute şi nevăzute. Iar când este nevoie de un călăuzitor, atunci acesta trebuie căutat, iar nu chemat ca la ordinul de înregimentare căci calea lumii nu se intersectează cu cea a filosofului decât în momente de răstrişte şi de căutare sinceră.

Reclame
4 comentarii leave one →
  1. ianuarie 26, 2013 9:24 am

    Jos pălăria!

    Un sfârşit săptămână plăcut!

  2. ianuarie 27, 2013 9:04 am

    Intrebarea este daca filosofii „mass-medisti” mai pot fi onsiderati filosofi, pentru ca, asa cum vine ai spus filosoful „stă în umbră, prelucrându-şi ideile precum alchimistul în laboratorul său.”, altfel isi sacrifica gandirea dupa capriciile modei:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: